Iubirea intertreimică – arhetipul iubirii umane

Iubirea de azi Doamne, ce e iubirea dacă nu frumosul din noi sădit de Tine arvună chipului de-Apoi? Doamne, cine e Iubirea dacă nu iertarea de azi a suferinței ce va fi când Tu în mine cazi răstignit în fiecare zi…? Hadrian-V. Conțiu (Bistrița, al XIII-lea Seminar Internațional de Medicină și Teologie, 12 mai 2014) Începem astăzi un nou ciclu de emisiuni, abordând, pe parcursul următoarelor luni, o altă temă fundamentală, și anume: Lucrarea tămăduitoare a iubirii sau Restaurarea chipului iubirii treimice în omul contemporan. Pentru început vom discuta, în contextul mai larg al preocupărilor noastre legate de iubire, și mai precis de Iubirea cea dătătoare de viață, despre Iubirea intertreimică – arhetipul iubirii umane. Preocuparea esențială a Bisericii, în calitate de casă a Dumnezeului Celui Viu, este problema vieții, scopul și misiunea ei fiind mântuirea omului. Aceasta nu poate fi atinsă decât prin păzirea poruncilor lui Hristos ce rânduiesc iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Sfântul Siluan Athonitul sublinia că iubirea vrăjmașilor e singura cale adevărată și sigură spre cunoașterea lui Dumnezeu, Care e Viață veșnică, prin venirea și rămânerea Lui în sufletul omului („Iar viața veșnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”, Ioan 17, 3; „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel ce mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui. (…) De Mă iubește cineva, el va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și Noi vom veni la el și ne vom face locaș la el”, Ioan 14, 21, 23). Porțile iubirii sunt permanent deschise tuturor, porunca „Iubiți pe vrăjmașii voștri” fiind reflexul în lume al Iubirii desăvârșite din sânul Sfintei Treimi; de aceea, această poruncă constituie piatra unghiulară a întregii învățături creștine, sinteză a teologiei, „viață din belșug” (Ioan, 10, 10), focul pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ (Luca, 12, 49), Lumina necreată arătată Apostolilor pe Muntele Tabor, limbile de foc în care Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli, Împărăția lui Dumnezeu „venită cu putere” (Marcu, 9,1), împropriere și asumare a stării de fii ai Tatălui Celui din Ceruri, împlinire a ființei umane și desăvârșirea asemănării cu Dumnezeu (Matei, 5, 44-48). Iubirea deplină care soarbe neînsetat din iubirea intertreimică este în mod necesar precedată de iubirea față de vrăjmași. Purtătorul acestei iubiri, spunea același părinte, se face părtaș al Vieții veșnice, având în sufletul său o mărturie neîndoielnică, devine sălaș al Sfântului Duh și, întru Acesta, cunoscându-I autentic pe Tatăl și Fiul, trăiește deplin starea de Fiu al lui Dumnezeu, frate și prieten al lui Hristos și dumnezeu prin har (a se vedea Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie, ediția a II-a, apărută la Editura Deisis, Sibiu, în anul 2004, în traducerea părintelui prof. univ. dr. Ioan Ică). Emisiunea de față și cele care vor urma se înscriu în intenţia noastră de a evidenţia lucrarea tămăduitoare a iubirii, adică revărsarea în lume a iubirii dintre Persoanele Sfintei Treimi și rolul decisiv al iubirii în procesul de tămăduire, atât a aproapelui cât, mai ales, a sinelui (persoanei). Într-o primă emisiune este prezentată lucrarea iubirii dătătoare de viață, începând cu iubirea intertreimică ca și arhetip al iubirii umane, structură a supremei iubiri și temei al spiritualității creștine, cum o numea Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, continuând cu lucrarea tămăduitoare, plină de