Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială 3

„Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice” (Friedrich Nietzsche) Viktor Frankl evidențiază trei căi prin care omul poate găsi un sens în viață: 1, prin muncă (înfăptuire), adică prin ceea ce el numește „viață activă”, prin intermediul căreia omul „creează valori muncind în mod creativ” sau „săvârșește o faptă anume” (valori creatoare); 2, printr-o „viață pasivă”, contemplativă, în care omul nu creează, ci primește în dar (experimentează) ceva de care se poate bucura, cum ar fi frumosul, binele, adevărul din natură și cultură, sau cunoaște pe cineva în intimitatea și unicitatea ființei sale, prin iubire (valori experiențiale); 3, prin suferință (inevitabilă) și atitudinea pe care omul o poate avea în fața acesteia și a întregii sale palete de restricționări (fie impuse din afară, de condițiile exterioare sau de societate, fie din interior, care țin de sănătatea fizică, psihică sau sufletească), transformând-o în împlinire/devenire personală (valori atitudinale). Viktor Frankl a observat că omul contemporan suferă în principal de probleme existențiale. Actualitatea și valoarea logoterapiei, dar și convergența cu psihoterapia de responsabilizare propusă de părintele Filothei Faros (despre care am discutat în emisiunile trecute), sunt evidente (și) din observația lui Frankl că, de multe ori, psihiatrul de azi vede în fața lui mai multe probleme umane decât simptome clinice specifice (nevrotice). În mai multe rânduri vorbește despre vidul existențial ca despre un fenomen global, de actualitate („nevroza de masă a prezentului”), cauzat de negarea faptului că viața ar avea vreun sens, o frustrare existențială. Logoterapia reprezintă, așadar, o psihoterapie centrată pe sens, focusându-se mai degrabă asupra viitorului, adică asupra sensului pe care pacientul urmărește să-l dea viitorului său.