Rugăciunea, experiența iubirii și a veșniciei. Leacul rugăciunii (1)

  „Pe toate câte le cereţi rugându-vă, să credeţi ca le-aţi şi primit, şi le veţi avea” (Evanghelia după Marcu 11, 24).   Vă reamintim, am discutat în emisiunile trecute despre metodologia psihoterapiei ortodoxe, abordând, pe de o parte, psihoterapia ortodoxă sau tămăduirea bolilor sufletești, arătând că Teologia este rod al psihoterapiei dar şi metodologie a ei, iar pe de altă parte ne-am aplecat asupra procedeelor de vindecare a sufletului și am discutat despre terapia sufletului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți. Am început o nouă serie de emisiuni în care vom aborda tema rugăciunii ca experiență a iubirii și a veșniciei, pentru început aplecându-ne, în această emisiune și în cea viitoare, asupra leacului rugăciunii. Prin rugăciune, omul stă în faţa lui Dumnezeu, vorbeşte şi se uneşte cu El, deschizându-se cu toată ființa harului dumnezeiesc, ne spune profesorul Jean-Claude Larchet, în Terapeutica bolilor spirituale. Rugăciunea este cea mai importantă cale de mântuire a sufletului fiind metoda cea mai eficientă de vindecare a bolilor sufleteşti, după cum afirma Mitropolitul Hierotheos Vlachos în Psihoterapia ortodoxă... Este singura cale a apropierii de Dumnezeu şi asta nu fiindcă El ar fi cu adevărat departe ci din pricina înstrăinării determinate de păcat. Dumnezeu este mai aproape de om decât însăși inima sa. Rugăciunea este cauza locuirii desăvârşite a harului în om. Fără rugăciune, omul nu poate face nimic (Ioan 15, 5); prin ea, toate îi sunt omului cu putinţă, căci, Îl cheamă în ajutor pe cel „ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi” (Efeseni 3, 20).